Pomenirea Sfântului Amfilohie, Episcopul Iconiei
În data de 23 a acestei luni, se sărbătorește pomenirea Sfântului Amfilohie, episcopul Iconiei. Acest sfânt a parcurs toate treptele bisericești, strălucind prin nevoințe și cunoștințe dumnezeiești, fiind hirotonit episcop al Iconiei prin voința divină și alegerea poporului, în perioada împăraților Valentinian și Valent. A ajuns să activeze și în vremea marelui Teodosie și a fiilor săi, în anul 374, devenind un învățător al dreptei credințe și stând cu curaj împotriva ereziilor lui Arie, Macedonie și Eunomie, suferind astfel multe prigoniri din partea necredincioșilor.
Amfilohie a fost un colaborator al părinților care s-au adunat la al doilea Sinod ecumenic, în anul 381, împotriva lui Macedonie Pnevmatomahul, fiind și el parte din acest grup. După ce marele Teodosie a încredințat conducerea părților apusene lui Valentinian cel tânăr și a învins tiranul Maxim, s-a întors la Constantinopol. Atunci, Amfilohie a intrat la împărat și l-a rugat să alunge arienii. Deoarece împăratul nu dorea să accepte această solicitare, sfântul a găsit o metodă ingenioasă de a-l convinge.
Intrând la împărat, l-a salutat pe Teodosie ca pe un conducător, dar pe Arcadie, fiul său, pe care îl unsese recent împărat, l-a salutat într-un mod umilitor. Aceasta l-a mâniat pe Teodosie, care a considerat că umilința adusă fiului său era o necinste la adresa sa. Atunci, Amfilohie a explicat: „Vezi, o împărate, cum nu suporți necinstirea fiului tău și te mânii? Așa trebuie să crezi că și Dumnezeu, Tatăl, se întoarce și urăște pe cei care hulesc pe Fiul Său și spun că acesta este mai prejos decât Tatăl.” Reflectând asupra celor spuse, împăratul a decis să emită o lege prin care ereticii să fie izgoniți de la cei drept-credincioși. Astfel, Amfilohie a păstorit turma lui Hristos mulți ani, creând învățături ortodoxe și, ajungând la o vârstă înaintată, s-a odihnit în pace.
Pomenirea Sfântului Grigorie, Episcopul Bisericii Acragantenilor
În aceeași zi, se sărbătorește și pomenirea Sfântului Grigorie, episcopul Bisericii acragantenilor. Acesta a trăit în vremea împăratului Iustinian al II-lea, cunoscut și sub numele de Rinotmit, în anul 685. Grigorie provenea din cetatea Acraganta, situată pe insula Sicilia, fiind fiul unor părinți evlavioși, Hariton și Teodota, care se distingeau prin faptele lor bune și trăiau în bunăstare. La vârsta de opt ani, părinții săi l-au dat să învețe Sfintele Scripturi, iar el s-a dovedit a fi un elev foarte harnic și dedicat, impresionând pe toți prin sârguința sa.
La optsprezece ani, a fost hirotonit cleric, devenind anagnost prin binecuvântarea Sfântului Potamion, datorită talentului său în citire. Într-o noapte, în timp ce se odihnea lângă patul arhidiaconului Damian, a auzit vocea unui înger divin chemându-l de trei ori, asemenea proorocului Samuel, spunându-i: „Grigorie, s-a auzit rugăciunea ta. Grăbește-te și mergi.”
Viața și activitatea Sfântului Grigorie
După o perioadă petrecută în Cartagena, cunoscut acum drept Tunis, Sfântul Grigorie l-a întâlnit pe Marco, un monah purtător de Duh, trimis de Dumnezeu să-l însoțească. Aceștia au rămas împreună timp de patru ani, după care au călătorit împreună la Antiohia. Îndrumat de o revelație divină, Grigorie s-a îndreptat către Ierusalim, unde a fost hirotonit diacon de către episcopul Macarie. Ulterior, a ajuns la Constantinopol, unde s-a întâlnit cu patriarhul Gheorghe. Acolo, a participat la un sinod împotriva monoteliților, unde a contestat vehement învățăturile acestora, iar vestea despre el a ajuns până la împărat.
După vizita la Constantinopol, Grigorie s-a întors la Roma, unde a fost hirotonit episcop al Acragantiei, orașul său natal. Acolo, a realizat numeroase minuni și a adus cinste arhieriei. Din cauza invidiei celor din jur, Savin, Crischentie și prietenii lor au ridicat nenumărate ispite împotriva lui, iar, în urma acuzațiilor false, papa l-a închis în temniță timp de doi ani și jumătate. În cele din urmă, la porunca împăratului, a fost eliberat pentru a se judeca cu aceia care l-au bârfit.
În timpul procesului, Sfântul Grigorie a realizat semne minunate cu lemne și cărbuni, demonstrând puterea lui Dumnezeu. Fața celor care l-au bârfit s-a întunecat, iar tânăra care îl acuzase, după ce a fost posedată de un duh necurat, a fost vindecată de el în fața mulțimii. Revenind în patria sa, Grigorie a continuat să facă minuni, depășind chiar și faptele din trecut. A trăit o viață plină de sfințenie până la adânci bătrâneți, când s-a mutat la Domnul.
Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Sisinie Mărturisitorul
În aceeași zi, se pomenește și Cuviosul Părinte Sisinie, episcop de Cizic, care a fost unul dintre cei 318 Părinți la Primul Sinod Ecumenic. A trăit în vremea împăratului Dioclețian și a guvernatorului Alexandru, având ca patrie cetatea Cizicului. A fost acuzat că este creștin și, în urma acestei acuzații, a fost legat de cai care erau obligați să alerge, fiind supus unor bătăi crunte și altor torturi, inclusiv primind oțet pe nas. După ce a realizat minuni, a fost închis.
La Sinodul Ecumenic, Sfântul Sisinie a combătut învățăturile lui Arie, susținând dogma Fiului de o ființă cu Tatăl. A trăit o viață plăcută lui Dumnezeu și, în cele din urmă, s-a mutat la Domnul.
Pomenirea Prea Cuviosului Părintelui nostru Antonie
În aceeași zi, se face pomenirea Prea Cuviosului Părinte Antonie, care s-a nevoit în Schitul Iezeru din ținuturile Vâlcii. Acest fericit părinte era de neam român și a trăit în vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab.
Viața Cuviosului Antonie
Cuviosul Antonie, voievodul martir, Sfântul Constantin Brâncoveanu, a crescut în credință, frecventând de mic Biserica, unde își găsea împlinirea sufletească. Pe măsură ce a înaintat în vârstă, a devenit preot, aducând slavă lui Dumnezeu și bucurie părinților săi. Îndepărtându-se de desfătările lumești, a ales viața monahicească în frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ținutul Vâlcii.
Aici, Cuviosul Antonie s-a dedicat cu o sârguință remarcabilă tuturor muncilor și asprimilor vieții mănăstirești. Nevoințele sale erau atât de intense, încât ceilalți monahi din comunitate credeau că el ar fi fost un duhovnic în trup.
Dorința de a-și intensifica nevoințele l-a îndemnat, cu binecuvântarea egumenului mănăstirii, să ceară episcopului Ilarion permisiunea de a pleca în sfântul munte Athos. Episcopul, recunoscându-i virtuțile și potențialul de a ajuta pe mulți, i-a sugerat să rămână în țară. Astfel, întorcându-se la Schitul Iezeru, Cuviosul a observat starea precară a Bisericii și, cu ajutorul lui Dumnezeu și al episcopului Ilarion, a recondiționat locașul sfânt.
Căutarea Pustniciei
După multe nevoințe, Cuviosul Antonie a simțit un profund dor de pustnicie. Cu binecuvântarea egumenului său, a părăsit schitul și, cercetând pustietatea, a descoperit o mică peșteră într-o stâncă. Acolo, a săpat o bisericuță unde s-a dedicat rugăciunii neîncetate. Diavolul, vrăjmașul oamenilor, i-a adus numeroase ispite, dar el le-a depășit cu ajutorul lui Dumnezeu, rugăciunii și muncii neîncetate.
Aspectul și Viața Cuviosului
Cuviosul Antonie avea o statură mică și era gârbovit din cauza bătrâneții. Părul său era scurt, iar barba deasă și albă. Era vesel la chip, cu un obraz frumos, dar ușor iute din fire și iertător. Îmbrăcămintea sa era simplă, purtând doar cele necesare. Pentru a-și înfrâna trupul, își lega un brâu din lanțuri de fier în jurul taliei, iar hrana sa consta în pâine uscată și apă, pe care o consuma abia la al nouălea ceas. Vinul și băuturile alcoolice nu făceau parte din dieta sa. Nu dormea pe pat, ci se odihnea sprijinit de pietre, iar lacrimile îi erau mereu prezente în timpul rugăciunii.
Momentul Trecerei în Eternitate
Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul, conștient că sfârșitul său se apropie, l-a chemat pe ucenicul său, Nicolae, cu patruzeci de zile înainte, și i-a spus în taină: „Sfârșitul mi s-a apropiat. După ce sufletul meu va părăsi trupul, te rog să mă îngropi în gropnița pe care eu am săpat-o aici în piatră.” După patruzeci de zile, Cuviosul s-a îmbolnăvit, și, vorbind cu liniște cuvinte de învățătură, a adormit în Domnul.
În aceeași zi, se face pomenirea Sfântului Ishirion, episcopul, care a trecut în pace, precum și a Sfântului Elen, episcopul Tarsului, care a adormit și el în pace.
Povestea lui Ioan
În vremea împăratului Constantin cel Mare, a trăit un om numit Ioan, cunoscut pentru meșteșugul său. Acesta avea o viață plină de nelegiuiri și nu se gândea niciodată la gheenă. Domnul, care conduce toate spre binele oamenilor, a avut un plan pentru el.
Viziunea lui Ioan și confruntarea cu împăratul
Ioan a avut o vedenie în care a fost chemat să aducă un dar împăratului Constantin. În vis, el se simțea îndrăzneț și împăratul îi împărtășea bucuria. Totuși, viziunea a luat o turnură sumbră când împăratul a scos o sabie goală, pregătindu-se să-i taie capul fără milă. Ioan, gândindu-se că este o glumă, a plecat gâtul, dar a auzit o voce îngrozitoare spunând: „Când sabia va atinge părul tău, sângele tău va curge”. Aceste cuvinte l-au făcut să simtă o mare frică, iar în momentul în care sabia se îndrepta spre el, s-a trezit din vis, fiind complet spăimântat. Făcând semnul crucii, a mulțumit visului pentru că i-a arătat acea luptă groaznică doar ca pe o nălucire și nu ca pe o realitate. A rămas însă nepocăit și neîndreptat.
După o vreme, Ioan a căzut grav bolnav și a început să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Într-o nouă viziune, dar nu în vis, a fost martor la o scenă înfricoșătoare, stând în fața unui divan judecătoresc. Împăratul, îmbrăcat în podoabe împărătești, ședea pe scaun, iar în jurul său erau bărbați sfințiți. De-a dreapta împăratului stăteau tineri frumoși, iar de-a stânga, un bărbat umil. În spatele împăratului era o prăpastie întunecată, care provoca o frică profundă.
În timp ce Ioan tremura de frică, împăratul i-a adresat întrebarea: „O, tinere, știi cine sunt Eu?” Ioan a răspuns afirmativ, recunoscându-l ca pe Fiul lui Dumnezeu, conform Scripturilor. Împăratul i-a reamintit de amenințarea lui Constantin din trecut, întrebându-l de ce a uitat-o. Ioan a mărturisit că încă simte frica acelei amenințări. Împăratul l-a admonestat, întrebându-l cum poate să rămână în răutăți având în inima sa acea frică. Apoi, cu un simplu semn, a ordonat celor din jur să-l arunce pe Ioan în prăpastia din spate.
Atunci când tinerii au început să-l împingă fără milă, Ioan a chemat ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, deoarece i s-a părut că o vede pe aceasta în mijlocul scenei. Așa a căutat să se salveze din acea situație disperată.
Vedenia lui Ioan și povestea lui Gheorghe
Într-o zi, Ioan a avut o vedenie în care a auzit un glas divin spunând: „Lăsaţi-l pe el să meargă, pentru rugăciunile Maicii Mele”. Aceasta a fost doar începutul experienței sale spirituale. După ce s-a trezit din uimire, s-a dus la un monah cu pioșenie și i-a relatat tot ce a văzut. Monahul i-a spus să-L laude pe Dumnezeu, pentru că a avut parte de o astfel de revelație și l-a încurajat să se trezească la realitate, avertizându-l să nu ajungă în aceeași situație ca un alt om despre care urma să-i povestească.
Povestea respectivă era despre un bărbat pe nume Gheorghe, care se afla în fața judecătorilor. El era condus cu forța, legat, spre a fi aruncat într-o prăpastie adâncă. În acel moment, un bărbat curajos, prezent acolo, a intervenit și i-a cerut împăratului să-l oprească pe Gheorghe, oferind ca garanție faptul că se va îndrepta în termen de douăzeci de zile. După ce i s-a dat drumul, Gheorghe, care era prieten cu cel ce a avut vedenia, a ignorat avertismentele primite.
Din păcate, după cele douăzeci de zile, Gheorghe a murit, fiind nevoit să plătească pentru faptele sale. Monahul a împărtășit aceste întâmplări lui Ioan ca o lecție. Fiind profund impresionat de cele auzite și amintindu-și de frica resimțită în vedenia sa, Ioan a început să-și mărturisească păcatele fără rușine. A decis să-și schimbe viața în bine, trăind mulți ani în slujba lui Dumnezeu. Astfel, la finalul vieții sale, s-a dus în locașurile veșnice.
Cu rugăciunile lor sfinte, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
