Pomenirea Preacuviosului Efrem Sirul
În data de 28 a acestei luni, este sărbătorită pomenirea preacuviosului nostru părinte Efrem Sirul. Acest sfânt al Bisericii a apărut în Orient, în orașul Nisibe (Mesopotamia), în jurul anului 306. Încă din adolescență, a fost alungat din casa părintească de tatăl său, un preot păgân, din cauza pasiunii sale pentru Religia Creștină. A fost primit de către Sfântul Episcop Iacob, care l-a învățat să iubească virtuțile și să se dedice continuu meditației asupra cuvântului lui Dumnezeu.
Învățătura Sfintei Scripturi a aprins în inima sa o flacără, făcându-l să disprețuiească bunurile și grijile acestei lumi, dorind să-și înalțe sufletul către bucuriile cerului. Credința și încrederea sa în Dumnezeu, neclintite ca stânca Sionului, l-au determinat să adopte un mod de viață remarcabil. Avea o puritate a trupului și a sufletului care depășea limitele umane, reușind să controleze toate impulsurile sufletului său, fără a permite niciunui gând rău să-i tulbure mintea. La sfârșitul vieții, mărturisea că nu a vorbit niciodată de rău despre nimeni și că nu a lăsat să scape din gura sa o vorbă fără rost.
Renunțând la toate, precum Apostolii, se lupta ziua cu foamea și noaptea cu somnul, îmbrăcându-și faptele și cuvintele în smerenia lui Hristos. A primit de la Dumnezeu harul căinței și al lacrimilor neîncetate, astfel încât ocupa un loc deosebit în Corul Sfinților, fiind considerat „dascăl al căinței”. Printr-o minune cunoscută doar celor care se dedică cu totul Domnului, ochii săi au fost transformați în izvoare nesecate de lacrimi. Ani la rând, zi și noapte, aceste ape luminoase și purificatoare nu au încetat să curgă din ochii săi, transfigurându-i fața într-o strălucire limpede, în care se reflecta prezența lui Dumnezeu.
Plângea neîncetat pentru păcatele sale și ale altora, iar uneori, lăsându-se purtat de contemplarea minunilor divine, lacrimile sale se transformau în lacrimi de bucurie. Într-un ciclu misterios, gemetele lui dădeau naștere lacrimilor; lacrimile generau rugăciunea, iar rugăciunea naștea propovăduirea, care era întreruptă de noi suspine. Citind discursurile sale captivante despre căință sau descrierile realiste ale Judecății de Apoi, chiar și cele mai împietrite inimi nu pot rămâne nepăsătoare. De-a lungul generațiilor și până în prezent, lecturile din scrierile Sfântului Efrem au provocat multe lacrimi, deschizând calea pocăinței și a creștinării pentru păcătoși.
După Botezul său, în jurul vârstei de 20 de ani, Efrem s-a retras în pustie, fugind de agitația orașului pentru a se ruga în liniște lui Dumnezeu și a trăi alături de Îngeri. Se deplasa din loc în loc, călăuzit de Duhul Sfânt, spre ajutorul său și al fraților săi. Astfel, a ajuns în cetatea Edesa, în căutarea unui om sfânt cu care să împărtășească o viață de călugărie.
Întâlnirea cu Prostituata
Într-o zi, un bărbat întâlni o femeie desfrânată și, prefăcându-se că acceptă propunerile ei, o conduse spre piața publică, în loc să caute un loc retras pentru păcătuire. Femeia, surprinsă, întrebă: „De ce mă aduci aici? Nu te rușinezi să te vadă lumea?” Sfântul îi răspunse: „Nefericito, te temi de ochii oamenilor; de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu, care vede totul și va judeca faptele și gândurile noastre în ultima zi?” Cuprinsă de frică, femeia se căi și se lăsă condusă într-un loc care să-i ajute mântuirea.
Întoarcerea în Pustie
După câțiva ani petrecuți în Edesa, Sfântul Efrem se întoarse în pustie. Auzind laudele aduse virtuților Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelație că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc, unind pământul cu cerul. Fără întârziere, Efrem plecă spre Capadocia și ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei, intrând în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deși nu înțelegea grecește, fu impresionat de predica marelui Episcop, observând un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi șoptea cuvinte dumnezeiești. Porumbelul anunță prezența umilului ascet sirian, iar cei doi discută câteva minute în Altar. Ca răspuns la cererea lui, Efrem primi de la Dumnezeu darul de a vorbi fluent grecește, ca și cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi, fu hirotonit Diacon, fiind lăsat să se întoarcă în patria sa.
Războaiele și Întoarcerea la Nisibe
În acele vremuri, între Romani și Perși se desfășura un lung șir de războaie (între 338 și 387), iar în tot regatul persecuții nemiloase erau organizate împotriva creștinilor, considerați aliați ai romanilor. Aflând în pustiu despre suferințele fraților săi, Sfântul Efrem se întoarse la Nisibe pentru a le oferi ajutorul său prin fapte și cuvinte. Încă din copilărie, el primise o revelație a chemării divine, simbolizată printr-o viță de vie roditoare care creștea din gura sa și umplea întreg pământul. Pasările cerului veneau să se odihnească și să se hrănească din fructele ei, iar cu cât se hrăneau mai mult, cu atât vița se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl împlinea atât de mult, încât, atunci când se adresa poporului, cuvintele pe care le inspira Dumnezeu se revărsau din el cu o asemenea abundență, încât părea a fi prins de bâlbâială. Astfel, el se ruga lui Dumnezeu: „Reține, Doamne, valurile harului Tău!”
Umilința și Slujirea
Când nu se ocupa cu învățarea altora pentru a consolida credința împotriva păgânilor și ereticilor, Efrem se dedica cu umilință slujirii tuturor, asemenea lui Hristos, care s-a făcut „slujitorul” nostru. Refuzând înălțarea la Preoție, virtuțile sale, rugăciunile și roadele meditațiilor sale nu erau păstrate pentru sine, ci erau folosite pentru a împodobi Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroană de aur încrustată cu pietre prețioase. În timpul asediului orașului Nisibe, el continuă să fie o sursă de inspirație și ajutor pentru cei din jur.
Eliberarea orașului și activitatea Sfântului Efrem
Orașul a fost eliberat datorită rugăciunii lui și a Sfântului Iacob. Cu toate acestea, după mai multe războaie, în anul 363, a căzut sub stăpânirea brutală a suveranului persan. Refuzând să trăiască sub dominație păgână, Sfântul Efrem și alți creștini au plecat spre Edesa, unde și-a petrecut ultimii zece ani din viață. Acolo, continuând opera începută în școala de exegeză fondată de Sfântul Iacob la Nisibe, a predicat la „Școala Perșilor”.
În această perioadă, a redactat majoritatea lucrărilor sale admirabile, în care cunoștințele sale despre cele divine și despre Sfintele Dogme îmbrăcau o limbă poetică deosebită. Se spune că a compus în limba siriană peste trei milioane de versuri, incluzând comentarii la aproape toate cărțile Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor și imnuri dedicate Raiului, Fecioriei, Credinței, minunatele fapte ale Mântuitorului și sărbătorilor anului. Multe dintre aceste imnuri au fost utilizate în compunerea Cărților Liturgice ale Bisericii de limbă siriană, motiv pentru care a fost numit „Liră a Sfântului Duh” și „Doctor al universului”. Alte lucrări, foarte numeroase, au fost transmise în greacă, abordând teme de căință, asceză și virtuțile călugăriei.
După ce a organizat ajutoare în cetate în timpul foametei din anul 372, Sfântul Efrem și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu în 373, înconjurat de mulți călugări și asceti care au venit din mănăstirile lor pentru a fi alături de el în ultimele sale momente. Le-a lăsat un testament emoționant, plin de smerenie și căință, solicitându-le să nu-i cinstească memoria prin ceremonii funerare grandioase, ci să-i depună trupul în groapa străinilor, oferindu-i drept flori și miresme ajutorul rugăciunilor lor.
Pomenirea cuviosului Paladie
În aceeași zi, este comemorat și cuviosul nostru părinte Paladie. Fericitul Paladie și-a construit o mică căsuță într-un munte și s-a retras acolo, dedicându-se privegherii, rugăciunii neîncetate și postului. Drept răsplată, a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Astfel, un neguțător bogat a fost ucis de un asasin și aruncat lângă chilia sfântului. Când s-a făcut ziua și s-a descoperit fapta, oamenii l-au acuzat pe cuviosul Paladie. El, înconjurat de o mulțime, a făcut o rugăciune și a înviat mortul, care a indicat ucigașul. Paladie a realizat și alte minuni, dar virtuțile sale au impresionat cel mai mult credincioșii. După o viață de fapte bune, s-a mutat în pace la Domnul, lăsând Bisericii scrieri de mare folos.
Pomenirea cuviosului Iacov Sihastrul
Tot în această zi este pomenit și cuviosul nostru părinte Iacov Sihastrul. Acest cuvios, lepădându-se de toate cele lumești, a trăit ca un sihastru timp de cincisprezece ani într-o peșteră, aproape de o cetățuie numită Porfirion. Odată, niște desfrânați au adus la el o femeie care sălta cu nerușinare, încercând să-l împingă spre păcat. Însă sfântul, aducându-i aminte de chinurile focului viitor, a reușit să o aducă la pocăință și la credința în Hristos. Totuși, nimeni nu scapă de ispitele vicleanului.
Întâmplarea Cuviosului Iacov
Un cuvios a fost supus unei mari ispite, cedând dorințelor trupești și ajungând la păcatul uciderii. Regretându-și fapta și conștientizând adâncimea prăpastiei în care se afla, s-a deznădăjduit de mântuire și a plecat în lume. Pe parcurs, a întâlnit un monah cuvios, care l-a sfătuit să se retragă în mormânt, unde a dus o viață aspră. În acea perioadă, o secetă severă a afectat locul, iar Dumnezeu i-a comunicat episcopului cetății că seceta nu se va sfârși fără rugăciunile lui Iacov din mormânt. Astfel, episcopul, împreună cu poporul, l-au îndemnat, după multe rugăminți, să se roage. Când fericitul a făcut rugăciunea, a adus multă ploaie, hrănind pământul. Această îngăduință divină l-a întărit pe cuvios, care a dus o viață și mai aspră, murind în cele din urmă, după ce a făcut multe minuni post-mortem.
Pomenirea Sfinților din această zi
Tot în această zi se aduce aminte de cele două sfinte mucenițe, mamă și fiică, care au fost ucise prin sabie. De asemenea, se pomenește și de Sfânta Haris, care a sfârșit prin amputarea picioarelor. În plus, se omagiază și pe Preacuviosul Părintele nostru Isaac Sirul, episcop de Ninive.
Viața Sfântului Isaac Sirul
Sfântul Isaac Sirul, episcop de Ninive, a trăit în secolul al VI-lea. Împreună cu fratele său, a intrat în mănăstirea ascetului Matei din apropierea Ninivei, primind tunderea monahală. Învățăturile, virtuțile și modul său de viață ascetic au atras atenția fraților, care l-au propus să conducă mănăstirea. Nevrând să-și asume o astfel de povară, a părăsit mănăstirea pentru a trăi în singurătate. Fratele său a insistat să se întoarcă, dar el a refuzat. Cu toate acestea, având în vedere renumele sfințeniei sale, a fost numit Episcop de Ninive. Observând cruzimea și neascultarea cetățenilor, a realizat că nu era capabil să le fie conducător și plângea după viața de solitudine.
Odată, doi creștini au venit la el pentru a-i judeca o dispută. Unul recunoștea că datora bani celuilalt, dar cerea un termen. Cel care împrumutase banii îl amenința că îl va duce în fața judecătorului. Sfântul Isaac, citând din Evanghelie, l-a îndemnat să fie milos și să-i ofere datornicului mai mult timp. Răspunsul omului a fost: „Mai lasă-mă cu Evanghelia ta!”. Sfântul Isaac a replicat: „Dacă nu te supui poruncilor Domnului, ce aș putea să fac eu?”. După doar cinci luni în funcția de episcop, Sfântul Isaac a renunțat și s-a retras în munți, unde a trăit alături de pustnici. Ulterior, s-a stabilit la mănăstirea din Rabban Shabur, unde a rămas până la sfârșitul vieții, atingând un înalt nivel de desăvârșire spirituală.
Biografia Sfântului Isaac Sirul
În anul 1719, a fost publicată o biografie a Sfântului Isaac Sirul la Roma, scrisă de un autor arab anonim. Ulterior, în 1896, informații suplimentare despre viața și lucrările sale au fost descoperite. Abatele Chabot, un renumit soteriolog francez, a adus la lumină mai multe scrieri din secolul al optulea referitoare la istoria Siriei, realizate de Iezudena, episcop de Barsa, în care se menționează și istoria Sfântului Isaac Sirul.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
