Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție privind concedierea salariaților în concediu medical
Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) a adoptat, printr-un recurs în interesul legii, o decizie importantă referitoare la interdicția de concediere a salariaților aflați în concediu medical. Aceasta stabilește că interdicția se referă la momentul emiterii deciziei de concediere, nu la data comunicării sau la momentul producerii efectelor.
Decizia nr. 18/2025 a fost pronunțată pe 29 septembrie și publicată în Monitorul Oficial nr. 967/2025. Hotărârea clarifică o problemă de practică neunitară legată de aplicarea articolului 60 alineatul (1) litera a) din Codul muncii, care stipulează că „salariații nu pot fi concediați pe durata incapacității temporare de muncă stabilită prin certificat medical”.
Divergențe de interpretare în instanțe
În instanțele din țară s-au conturat două orientări distincte. Prima susținea că interdicția se aplică momentului emiterii deciziei, ceea ce înseamnă că aceasta nu poate avea loc pe durata concediului medical. A doua orientare considera că trebuie avut în vedere momentul producerii efectelor, adică data comunicării deciziei sau ultima zi de muncă menționată în aceasta.
Prin soluția adoptată, ICCJ a tranșat această dispută, stabilind că actul de concediere emis în perioada concediului medical este nul, chiar dacă este comunicat ulterior, după revenirea salariatului.
Argumentele Curții
Judecătorii au explicat că sintagma „nu poate fi dispusă concedierea” se referă la momentul în care angajatorul decide efectiv încetarea raportului de muncă. Astfel, „a dispune” se traduce prin „a hotărî”, nu „a comunica”, iar legalitatea unui act juridic trebuie evaluată în funcție de momentul emiterii, conform principiului tempus regit actum.
De asemenea, Curtea a subliniat că, conform articolului 50 lit. b) din Codul muncii, contractul individual de muncă este suspendat de drept pe durata concediului medical, ceea ce face imposibilă emiterea oricărui act de încetare a acestuia. Rațiunea acestei norme este de a proteja salariatul în perioade de vulnerabilitate, când acesta nu poate exercita efectiv drepturile și obligațiile de serviciu.
