Povestea unei vieți dedicate libertății
A scrie despre viața ta și a publica această poveste este mult mai mult decât o simplă mărturisire publică. Autoarea, prin confesiunea sa plină de sinceritate și eleganță, reușește să transforme lectura cărții sale într-o experiență captivantă și interesantă. Din acest motiv, nu am ezitat să mă cufund în volumul fiicei comandorului Dragalina. Am mai scris despre ea, dar fiecare pagină m-a surprins cu noi informații și confirmări care m-au impresionat profund. Este un volum autobiografic admirabil, care se savurează cu sufletul la gură, un adevărat proces de descătușare a conștiinței, oferind o alinare tardivă a suferințelor, sacrificiilor și singurătății, atât față de țară, cât și de cei dragi. Este un gest dificil și delicat, născut dintr-o profundă afecțiune și noblețe sufletească, care, odată asumat, aduce împăcarea cu sine.
Opritsa Dragalina-Popa: O viață de poveste
Opritsa Dragalina-Popa s-a născut pe 9 noiembrie 1942, în București, într-o familie cu tradiție, avându-l ca tată pe comandorul Virgil Dragalina și pe mama sa, Virginia Theodorescu.
După 11 ani de studii la Școala Germană, în 1960 a devenit studentă la Facultatea de Limba și Literatura Germană a Universității din București, un loc în care s-a simțit cu adevărat acasă. În 1965, ca șefă de promoție, a început să lucreze ca redactor-traducător la Radio România Internațional, în secția germană.
În 1969, în anul dedicat turismului, împreună cu soțul său, medicul Valentin Tudor Popa, a decis să plece într-o excursie în Austria. „Căsătoriți de curând, fără o lună de miere în locuri exotice, nici măcar în Bulgaria, am depus actele pentru o călătorie la Paris. Secretul nostru era o călătorie în Vest… cu sens unic!”
Ambii visau la libertate, iar acest vis părea să devină realitate. „Când a fugit din România, în 1969, Opritsa Dragalina-Popa a lăsat în urmă nu doar părinții și prietenii, ci și identitatea sa. A devenit, dintr-o dată, o persoană fără trecut. Primul lucru necesar a fost schimbarea numelui. Astfel, din Oprița, numele primit la botez conform tradiției ortodoxe, a devenit Opritsa”, explică colonelul (rtr) Dumitru Dan Roman în „Notă asupra ediției”.
La Viena, în zorii zilei de 14 iunie 1969, s-au predat autorităților austriece, solicitând emigrarea în Statele Unite. După trei luni petrecute în lagărele de refugiați de la Traiskirchen și Bad Kreuzen, autoritățile le-au aprobat plecarea în America.
Primii pași în Noua Lume
„Cu 20 de dolari în buzunar și inima plină de emoții, am ajuns pe aeroportul J.F. Kennedy din New York pe 29 septembrie 1969. Cozile interminabile de la ghișeul de imigrare se întindeau prin sala de sosire. Tâmplele îmi pulsau de oboseală, iar stomacul meu se revolta. Funcționam fără judecată, doar din inerție. Sponsorii noștri, care ne-au asigurat zborul și cazarea în primele zile, erau World Council of Churches și Biserica Ortodoxă Română din America”, își amintește Opritsa.
Parcursul profesional al Opritsei
Opritsa, o persoană curajoasă și plină de determinare, a reușit să își găsească rapid primul loc de muncă la Oficiul de Informare al Televiziunii, situat pe Fifth Avenue în Manhattan.
Cu ajutorul Doinei Grădină, fost ghid internațional pe nava „Transilvania”, Opritsa a obținut o bursă de studii la City University din Harlem, acolo unde „îngerul ei păzitor” își pregătea doctoratul. Deși diploma sa de germanist din România nu era recunoscută în Statele Unite, ea a decis să își reia studiile și a obținut un nou masterat, având rezultate excelente, cu note de 10 pe linie.
După nașterea fiicei sale, Andrea Claudia, în 1973, Opritsa a hotărât să urmeze o altă facultate, Library Science, la Ann Arbor, Michigan, pe care a finalizat-o în 1976.
Familia Opritsa locuia în Toledo, Ohio, unde soțul ei, Valentin, ocupa funcția de șef al Secției de pneumologie la Facultatea de Medicină, împreună cu părinții săi, Virginia și Virgil Dragalina, care emigraseră în 1975. După absolvire, Opritsa a participat la un concurs pentru a deveni bibliotecar la Toledo Lucas County Public Library, o instituție cu 20 de filiale, optând pentru Secția Business și economie, unde a activat cu entuziasm și succes din 1978 până în 1982.
Însă viața a adus noi provocări. După decesul tatălui său, la vârsta de 90 de ani, familia Popa, împreună cu mama Opritsei și soacra Marioara, a fost nevoită să se relocheze în Davis, California de Nord, unde Valentin a acceptat o nouă ofertă de muncă. Opritsa a reușit să se adapteze rapid și, în mai puțin de două săptămâni, a fost angajată ca specialist în statistici guvernamentale în Secția de documente guvernamentale a Bibliotecii Universitare Davis. Deși nu era complet mulțumită de acest job, a reușit să obțină un nou post de Bussines and Economics Librarian în aceeași instituție, unde a preluat și responsabilitățile Secției de Limba și literatura germană, domeniu în care deținea două licențe.
Datorită performanțelor sale remarcabile, Opritsa a fost promovată de mai multe ori, ajungând la nivelul de Full Librarian, o realizare pe care mulți nu o obțin în întreaga lor carieră. În 1998, ea a devenit prima bibliotecară din cele nouă campusuri ale University of California care a primit titlul de Distinguished Librarian.
Opritsa a fost întotdeauna dornică de a ieși din rutina zilnică, predând cursuri precum „Metode de cercetare bibliografică în bussines și economie” și „Metode de cercetare în literatura germană”. De asemenea, a înființat două cursuri speciale: „De la All but Dissertation la PhD” și „Library Orientation and Instruction for International Students”, ambele fiind extrem de utile pentru cei peste 5000 de studenți internaționali care frecventau anual UC Davis.
În plus, Opritsa a contactat 136 de biblioteci din Europa, Asia și America Latină, publicând un volum descriptiv al acestora, care a fost bine primit de studenții americani.
În anul 1994, a publicat un volum la Greenwood Press, continuându-și astfel contribuția în domeniul biblioteconomic.
Opritsa Dragalina: O Viață Dedicată Culturii și Familiei
În vara anului 1999, Opritsa Dragalina a petrecut o perioadă în Germania, unde a realizat un pelerinaj la locuri semnificative pentru cultura și literatura germană. A vizitat Weimar, Merseburg și Kassel, căutând manuscrise și codexuri importante. După o vizită la Kassel, a reușit, printr-o întâmplare fericită, să obțină copii ale unor documente valoroase, printre care se numără și “Cântecul lui Hildebrand”, un manuscris furat de ofițerul american Bud Berman în octombrie 1943 și repatriat abia în 1972.
După trei ani de cercetare intensă, care au inclus investigații arhivistice, anchete și interviuri, a publicat în 2003 volumul “Bibliophles and Bibliothieves: The Search for the Hildebrandslied and the Willehalm Codex”. Această lucrare reprezintă pentru ea o realizare deosebită. În 2004, la vârsta de 62 de ani, Opritsa a decis să se retragă din activitatea profesională, dedicându-se exclusiv familiei.
Întoarcerea în România
Profund impresionată de evenimentele din decembrie 1989, Opritsa a fost șocată de pagubele cauzate de incendiul Bibliotecii Centrale Universitare din Capitală. În urma unui apel adresat celor aproape 10.000 de bibliotecari, editori, politicieni și jurnaliști participanți la Conferința anuală a bibliotecarilor americani de la Chicago, a reușit în 1990 să trimită o donație de 240.000 de cărți în România.
La invitația Bibliotecii Naționale, a revenit în România în 1991 și 1993, aducând cu ea un grup de profesori universitari și reprezentanți ai marilor edituri, precum și ai companiilor americane de tehnologie, care au susținut cursuri și demonstrații în orașe precum Brașov, Iași și Chișinău.
A oferit, de asemenea, trei burse în America, care au beneficiat trei bibliotecari români, dintre care Hermina Anghelescu, care a obținut titlul de doctor în SUA, este în prezent profesor universitar la Wayne State University din Detroit.
Reîntoarcerea Acasă
În toamna anului 2021, după 21 de ani, Opritsa s-a întors din nou în România. A efectuat un pelerinaj în Defileul Jiului, vizitând Crucea generalului erou Ioan Dragalina și bustul acestuia din Pasul Vâlcan. A trecut prin Pitești și Golești, s-a recules la Curtea de Argeș, Mănăstirea Dintr-un Lemn și Mănăstirea Horezu, admirând operele lui Brâncuși de la Târgu Jiu. Opritsa colaborează cu Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” și acordă anual Premiul „Comandor Virgil Dragalina” pentru cele mai bune lucrări de istorie, memorialistică de război și omagiu adus eroilor.
În prezent, Opritsa Dragalina locuiește în Sacramento, unde, împreună cu soțul său Valentin, și-au construit un „cuib de români” într-un peisaj idilic, în Elk Grove, cu vedere la un vast teren de golf. Aici a trăit alături de Valentin timp de 51 de ani, descriindu-l ca pe un prieten devotat, un soț iubitor și un om deosebit. Împreună, au visat mereu să se întoarcă în România.
„Și acum, în fiecare dimineață, când răsare soarele pe terenul de golf, îi mulțumesc lui Valentin, în gând, că ne-am… ”
Viața și contribuțiile lui Opritsa Dragalina
După moartea sa din 2019, Opritsa Dragalina a continuat să se ocupe de editarea lucrărilor tatălui său, comandorul Virgil Dragalina (1890-1980), toate publicate de Editura Militară. Printre acestea se numără „Viața tatălui meu, generalul Ioan Dragalina”, care a primit Premiul „Nicky Crissoveloni” de la Fundația Culturală „Magazin Istoric” în 2009, „Escadrila de Nistru”, distinsă cu Premiul „Clubului Amiralilor” în 2011, și „Bătălia de la Jiu” din 2020. Prima sa carte de autor, „Trecutul meu abia începe”, a fost publicată recent în România. Opritsa mărturisește: „De nu mi-ar fi dor de România, aș fi pe deplin fericită!”
Lucrarea sa autobiografică este o confesiune profundă, plină de emoții și doruri, înfățișând mozaicul identității românești prin intermediul costumului popular. Aceasta reflectă dedicarea sa față de literatură și cultura românească.
Despre Marian Moșneagu
Comandorul (r) dr. Marian Moșneagu s-a născut pe 29 iunie 1961, în comuna Boroaia, Suceava, dar în 1976 a început studiile la Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanța. A continuat cu Institutul „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) și a absolvit Facultatea de Litere, Istorie, Drept și Teologie, specializarea Istorie, la Universitatea „Ovidius” din Constanța (1995-1998), unde a obținut și studii aprofundate (1999). În 2004, a obținut titlul de doctor în Istorie la Universitatea din Craiova.
La doar 40 de ani, a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) și primul ofițer de marină șef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). A publicat lucrări precum „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (edițiile I și II), „Odiseea navei-școală «Constanța»” (2004) și multe altele. De asemenea, este coautor al peste 30 de lucrări, inclusiv albume, ghiduri și dicționare, și este activ în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și în Comisia Română de Istorie Militară.
Descoperiri pe litoralul românesc
Recent, pe litoralul românesc au fost făcute descoperiri arheologice importante, care aduc noi perspective asupra istoriei regiunii. Aceste găsiri subliniază legătura strânsă a zonei cu civilizațiile antice și contribuie la înțelegerea evoluției culturale a locului.
Importanța descoperirilor
Aceste artefacte, care includ obiecte de uz zilnic și rămășițe arhitecturale, oferă indicii prețioase despre viața cotidiană a locuitorilor din trecut. Studiile ulterioare vor ajuta la conturarea unei imagini mai clare a societății și economiei acelor vremuri.
Impactul asupra turismului
Descoperirile arheologice au potențialul de a atrage un număr mai mare de turiști interesați de istorie și cultură. Aceasta poate contribui la dezvoltarea turismului cultural pe litoralul românesc, sporind astfel interesul pentru patrimoniul istoric al regiunii.
