Scăderea natalității în Europa contemporană
În secolul XXI, Europa se confruntă cu o problemă intens discutată, care a fost chiar catalogată drept o „criză continentală”: scăderea natalității. Diverse state, printre care Polonia, Italia, Ungaria și Franța, au implementat o serie de măsuri economice pentru a încuraja nașterile. Aceste măsuri variază de la stimulente fiscale, precum reduceri de impozite și scutiri, până la oferirea de terenuri sau proprietăți tinerelor familii.
Pe 5 ianuarie 1949, în publicația Adevărul, Cezar Petrescu aborda această temă, care era deja dezbătută din 1923. Scriitorul sublinia că a reduce problema natalității la o simplă chestiune de cifre este o greșeală. A avea mai mulți copii nu garantează automat un viitor mai sigur.
Povestea lui Petrescu începe cu un incident din toamna anului 1923, în cadrul unei sesiuni a Societății Națiunilor, care a avut loc pe malul lacului Leman. Giuseppe Motta, liderul delegației elvețiene, a discutat despre „problema natalității alarmante pentru Europa”, aducându-se pe sine ca exemplu: „vrednic părinte a unsprezece copii”.
Discursul său a fost întrerupt de Jam Saheb, Maharajahul Nawanagarului, care a răspuns cu o nonșalanță dezarmantă: „Și ce-i cu asta? Păi ce, eu n-am o sută zece? O sută zece băieți, că de fete nu mai țin nicio socoteală!” Această reacție a provocat o surpriză, iar Cezar Petrescu observă că „bietul Motta a rămas mot à mot”, fiind nevoit să abandoneze concluziile pe care le pregătise anterior.
Dincolo de anecdotă, Petrescu construiește un argument legat de semnificația reală a natalității. După o jumătate de secol, el se întreabă ce s-a ales de cei o sută zece fii ai maharajahului și de cei unsprezece copii ai politicianului elvețian. Autorul sugerează că răspunsul este evident, având în vedere „calculul probabilităților”.
Copiii lui Motta s-ar fi integrat probabil „în anonimatul carierelor libere” ale unei societăți stabile, în timp ce descendenții maharajahului au fost expuși intrigilor și violențelor caracteristice autocrațiilor asiatice, unde „vizirul picura oarecare ingrediente mortale în gingirlia sultanului”. Din acest contrast, Petrescu desprinde ideea centrală a textului său: „Nu natalitatea e totul!”
Mai mult, el avertizează că simplul apel la instinctul biologic nu rezolvă problema natalității: „Nu numai apelul la satisfacerea instinctivului genezic, întru continuarea speciei, cu drapelul patriei la căpătâiul patului conjugal!” Spre deosebire de animalele din natură, unde instinctul este suficient pentru perpetuarea vieții, omul are o responsabilitate suplimentară. „Dintre toate făpturile, singur omul e capabil să pregătească și să garanteze climatul în care își vor duce viața progeniturile”, subliniază autorul.
Petrescu explică faptul că, pe măsură ce urcăm pe scara biologică, problema genezei devine mai complexă. Dacă insectele sau animalele pot asigura supraviețuirea urmașilor prin instinct și hrană imediată, pentru oameni perioada de dependență se extinde pe mulți ani. Educația, școala, formarea profesională și integrarea socială devin esențiale. „Pregătirea omului, a puiului de om, implică o mult mai laborioasă achiziție a unor altfel de arme, pentru altfel de luptă a existenței.”
În absența acestui cadru, Petrescu avertizează că natalitatea devine un gest mecanic, lipsit de sens social: „Fără această veghe, a crea un prielnic climat social progeniturii, nu înseamnă că înmulțindu-te ai contribuit la problema natalității.”
Importanța educației în creșterea natalității
În contextul politicilor demografice care se axează pe oferirea de stimulente financiare, Cezar Petrescu subliniază clar interdependența dintre natalitate și educație, siguranță și oportunități reale de viață. El evidențiază faptul că, fără aceste elemente fundamentale, orice cifre impresionate nu vor putea contribui la construirea unui viitor sustenabil.
