Cotroceniul, transformat în sală de așteptare
În ultimele zile, Palatul Cotroceni a devenit o sală de audiență extinsă. Magistrați primiți la discuții, „dosare” de sesizări, acuzații de „justiție capturată” și, peste toate, ideea unui referendum în interiorul profesiei. Imaginea este una de implicare. Problema este că, în justiție, imaginea nu ține loc de competență și nici de procedură.
Discuția reală nu este dacă există sau nu probleme în sistem. E greu de negat că există. Discuția esențială este alta: ce poate face Președintele, în mod legitim, în materia justiției și ce nu poate face fără a forța Constituția. Pentru că, în acest domeniu, forma nu este un detaliu tehnic. Forma este garanția însăși a statului de drept.
Președintele nu este arbitrul intern al Justiției
Constituția îi conferă Președintelui un rol de mediator între puterile statului și între stat și societate. Dar acest rol nu se traduce într-o competență de arbitraj în interiorul sistemului judiciar. Justiția are propriul garant al independenței, iar acela nu se află la Cotroceni.
De aceea, ideea că Președintele ar putea „media” conflicte interne din justiție este o confuzie periculoasă. Nu există o instanță superioară a magistraturii la Palatul Cotroceni. Iar când un astfel de rol este sugerat, chiar și indirect, se creează așteptări false și tensiuni instituționale reale. Într-un stat de drept, disputele din interiorul unei puteri nu se rezolvă prin audiențe, ci prin instrumentele instituției competente. Dacă problema este în sistem, răspunsul trebuie să fie în sistem, nu în decor.
„Referendumul” care nu există în lege
Cea mai problematică parte a demersului este ideea de „referendum” în interiorul profesiei. Un asemenea instrument, dacă este prezentat ca mecanism de reformă, nu are loc în arhitectura legală a unei puteri a statului. În cel mai bun caz, poate fi o consultare informală. Dar atunci trebuie numită corect.
Mai mult, există riscul ca un asemenea vot intern să valideze exact mecanismul contestat. O majoritate conjuncturală poate conferi aparență de legitimitate unui status quo problematic. Iar în justiție, aparența este suficientă pentru a submina încrederea și pentru a amplifica tensiunile.
Când ridici așteptarea că „se rezolvă prin vot”, dar nu produci normă, nu repari sistemul. Doar îl agiți.
Riscul ignorat: completurile, conducerile instanțelor și efectul de bumerang
Aici este punctul nevăzut de la televizor, dar evident în practica de zi cu zi: dacă „reforma” își are ca bază modul de compunere al completurilor și intervențiile conducerilor instanțelor în această arhitectură, riscul nu mai este teoretic. Devine procedural.
Tema completurilor – cine intră, cine iese, când se schimbă, cât de aleatoriu este mecanismul și cât de „administrativ” – nu este o dezbatere de salon. Este o cheie de boltă a legalității procesului. În momentul în care, în spațiul public, apare ideea că au existat înlocuiri arbitrare de judecători în anumite complete sau că mecanismele administrative au permis „completuri croite”, consecința este previzibilă: valuri de contestații și cereri de revizuire.
În materie penală, odată ce hotărârea a devenit definitivă, controlul judiciar nu dispare, dar se mută exclusiv în sfera căilor extraordinare de atac, strict și limitativ reglementate de lege. Dintre acestea, contestația în anulare și revizuirea sunt relevante atunci când se invocă vicii grave de procedură, iar constituirea nelegală a completului de judecată se află printre cele mai sensibile asemenea motive. Practica recentă a demonstrat că, atunci când s-a constatat că instanța nu a fost compusă potrivit legii — fie prin desemnarea nelegală a judecătorilor, fie prin intervenții administrative care au afectat principiul repartizării aleatorii — consecința nu a fost una simbolică, ci una radical procedurală: desființarea hotărârilor definitive și trimiterea cauzelor spre rejudecare.
În aceste situații, instanțele au admis că nelegalitatea compunerii completului nu este un viciu formal, ci o încălcare directă a dreptului la un tribunal stabilit prin lege, afectând însăși legitimitatea actului de judecată. Efectul a fost un val de anulări, reluarea proceselor de la faze incipiente și o presiune majoră asupra securității raporturilor juridice, cu dosare redeschise la ani distanță de la pronunțarea soluțiilor definitive. Această experiență arată că orice discurs oficial care validează, fie și implicit, ideea unor completuri constituite defectuos nu rămâne fără urmări: devine automat muniție procedurală, capabilă să reactiveze căi extraordinare de atac și să transforme stabilitatea hotărârilor definitive într-o aparență fragilă.
Pentru practicieni, riscul e clar: ideea de nelegală compunere a instanței devine imediat argument procedural. Hotărârile definitive ajung sub presiune, iar stabilitatea raporturilor juridice este afectată.
Paradoxul e simplu: în loc să „cureți” sistemul, printr-o procedură fără bază legală poți declanșa anulări, rejudecări și blocaje. În loc să închizi rana, o transformi în litigiu.
În justiție, astfel de experimente nu rămân fără efect. Dacă se confirmă oficial probleme legate de completuri sau de intervenții administrative, consecința va fi procedurală: contestații, revizuiri, invocări de nelegală compunere și presiune pe hotărârile definitive. Reforma riscă să producă exact opusul stabilității: o justiție care se apără de propriile mecanisme.
Când improvizația devine probă
Dacă, în 2025, ajungem să discutăm în materia justiției despre proceduri neconstituționale și neprevăzute de lege ca soluții de moment, acest lucru nu arată că reforma a început. Arată că avem o problemă serioasă de sistem.
Justiția nu se repară prin improvizație. Orice improvizație este un simptom al lipsei de reguli clare, al portițelor administrative și al responsabilităților diluate. Iar când soluția propusă nu există în lege, problema nu este doar soluția. Problema este cadrul care a făcut-o să pară posibilă.
Reforma reală începe cu legea
Adevărata reformă nu începe cu consultări simbolice sau exerciții de imagine. Începe cu reguli scrise în lege, cu proceduri clare, transparente și verificabile. Cu trasabilitate, audit, responsabilitate și sancțiuni acolo unde este cazul. Cu închiderea portițelor care permit, fie și doar ca aparență, „intervenții” în actul de judecată.
Justiția nu se reformează prin sondaje interne. Când improvizația este ambalată drept soluție, ea nu dovedește că „se face ceva”, ci că regulile au fost lăsate să se subțieze până la inutilitate.
Dacă există o criză reală, răspunsul nu este un plebiscit de breaslă, ci o reformă legislativă coerentă: norme clare, proceduri verificabile și responsabilități asumate. Orice altceva rămâne spectacol – iar statul nu-și mai permite să plătească acest bilet.
Într-un stat de drept, justiția se repară prin lege. Altfel, rămâne doar un „proces” care înaintează din inerție, fără să mai fie limpede nici cine judecă, nici ce apără.
